Poezii

Lucian Blaga Psalm O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă, Dumnezeule, dar ce era să fac? Când eram copil mă jucam cu tine şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie. Apoi sălbăticia mi-a crescut, cântările mi-au pierit, şi fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape. Între răsăritul de soare şi-apusul de soare sunt numai ţină şi rană. În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viaţa, mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti, din pământ ori din poveste mi-ai vorbi. În spinii de-aci, arată-te, Doamne, să ştiu ce-aştepţi de la mine. Să prind din văzduh suliţa veninoasă din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi? Ori nu doreşti nimic? Eşti muta, neclintita identitate (rotunjit în sine a este a), nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. Iată, stelele intră în lume deodată cu întrebătoarele mele tristeţi. Iată, e noapte fără ferestre-n afară. Dumnezeule, de-acum ce mă fac? În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup ca de-o haină pe care-o laşi în drum.