Poezii

Lucian Blaga Cântecul focului În fabula verde şi calda-a naturii tu crengi ai, iubito, nu braţe, şi muguri îmbii, cu mlăditele prinzi. Descânzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ? Ia seamă să nu te aprinzi cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii. În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul oricarei fapturi pământene, şi drumul i-atine şi ceasul. Îmi spui: "Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de raza de luna". Şi-n galeş surâs înfloreşti mulţumita, crezând că sorţii îi stai împotrivă, oricând, c-o sagalnică vorba. Îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc? Fapte, o, câte-aş putea înşira, ciudate-ntâmplari risipite prin cronici, marturii de legendă, ce-arată că sunt cu putinţa şi un asemenea foc, şi asemenea arderi. Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde de tâmpla, şi piatra de piatră. O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul văzduhului. Arde-n armură, sub zea cavalerul, femeie învinsă, minune fără vesminte, strângând lânga vatra, Şi-aprind licurici, ei însuşi, din dragoste rugul. Iubirea tâsneşte din ţarâna şi face pământului aură s-ajungă-n ţării, s-acopere crugul. Rareori numai, sfârţitul nu e cenuţă. Cât e întinsul şi-naltul luminii, dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe fără de-a mistui. El crută şi mângâie spinii. Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea. Cât e întinsul, cât e înaltul, noi ardem şi nu ne iertam, noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi mistuindu-ne unul pe altul.