Poezii

Nicolae Labiş Zurgălăul Fulgi uriaşi deasupra ţării cad, Pe bărăgane vânturile ţipă, Somn neclintit de iarbă şi de brad Învăluieşte munţii sub aripă. Cu clinchete zglobii din dunga văii Răsună zurgălăii argintii; S-apropie de geamuri zurgălăii Certându-se cu glasuri de copii. Întregi, întinderile ţării mele De sunete voioase se cuprind Şi împleteşte glasuri subţirele Acest şăgalnic, aşteptat colind... Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată, Un zurgălău mai răsuna stingher, Poate-un copil întârziat de ceată Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger, Suna c-o nefirească dăruire, Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol... Pălind, cuprins de-o veche amintire, Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol. ...Eram firav, parcă bătut de vânt, Iar tata dus în marşul surd, de chin, Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt, Oricum departe, în pământ străin. De groaza avioanelor, prin sate, S-au tras peste ferestre foi de cort. Orbeau ferestrele întunecate Ca într-un sat de multă vreme mort. O cetină c-un fir de lumânare Şi c-o mărgică smulsă din suman Vestea că, pe vântoase reci, călare, Din viaţa noastră-a mai trecut un an. Zăvozii nu lătrau în bătătură, Ci scheunau cu vântul pe sub uşi. Flăcăii nu mai ajungeau să ure Pe la fereşti, de unde erau duşi. Plutea încremenită o tăcere... Nici urători, nici câini, nimic, pustiu, Când, deodată, ca o adiere, Cu glas scâncit, tremurător şi viu, S-a auzit un zurgălău cum sună Îndepărtat, cum sună subţirel, De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună Durerile ştiute doar de el. Se auzea de undeva, din vale, Şi vântul îneca în răbufniri, Parcă plângea încet metalul, moale, În palmele-ngheţate şi subţiri. Şi mama sta aşa cu faţa udă, Cu gândul dus la tata, ascultând De unde-i el, nu poate să audă Şi poate nu va auzi nicicând, Că poate-acolo, în această clipă, Învăluită-n viscol uriaş, Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă Lângă bocancii aspri de ostaş... Am ascultat până spre dimineaţă Cu fruntea rezemată de uşor Şi mama şi-a dus palmele la faţă Şi mi-a părut că râde-ncetişor. Îl auzeam la geamuri şi la uşă, Afară, undeva în infinit... Cutremurat de friguri şi de tusă, În clinchetele lui am adormit. . . . . . . . . . . . . . . . . . E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va Şi ce-o să mai aducă anul nou? Un zurgălău stingher din nou porni-va Prin sate durerosul lui ecou? Voi, oameni ai pământului, uitarea S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier? N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher? - Am cunoscut cu toţi durerea ce e. Avem la masă câte-un scaun gol. Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie Ei, alchimiştii noului pârjol! Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare Aşa cum ei ne văd în visul lor, Prin bălării de foc, nimicitoare, Sub pălării de foc, nimicitor. Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii, Voci tragice pe vânturi se aprind. Treziţi-vă, vă vin colindătorii, Acuzatorii, asprul lor colind.