Poezii

Nichita Stănescu Un pământ numit România I Şi-a venit un nor cu coarne peste sufletul meu, Doamne să mă-npungă a venit numai chiar din infinit. Şi-a venit un os subţire dintr-o altă-naltă fire dat cu fluier supt de sunet şi cu fulger fără tunet. A venit la mine nimeni, săruri şi piper şi chimeni, verdele din frunza smulsă, laptele din ţâţa scursă şi mi-au pus la ploape-un fel de vedere, de cercel şi în inimă nisip şi pe chip altfel de chip, voind nevăzută hidră să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră. Nemaivrând în mine sânge, ochiului i-au dat a plânge tot cu luna lacrimă cu stelele patimă. A venit la mine "Da" care tocmai învia şi-a venit la mine "Nu" de însumi vărsat în tu. Au venit să îmi propună ca să fiu la noapte lună şi-ntre coaste să îmi fiu alergare de-argint viu, de aur, de platină, de stejar, de paltină, de cuvânt, de necuvânt, neştiind că sunt pământ. II Atârnat de ploaie ca vântul de nori ca negrul de aripa neagră. Bate bătrânul fâlf, bate, zboară bătrânul pe sub pământ printre viermi şi rădăcinile minunate ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului, ale prunului, arinului, ale nuştiucuiului. III Peşte, lapţii tăi de peşte, dedesubt mereu aflat ah, Carpaţilor, cereşte stâncile din voi decad mai ducând la vale o monedă sau vreun vultur smuls impar, decăzut prin lumea cea concretă roaba legilor cu har. Per Scorilo, Decebalus pe un vechi, oho, de tot zeu-inel ţinând dantura cea lactee strânsă-n bot. A băut din ţâţa mare hrana cea otrăvitoare cântărită în cântare, ţepenită în cleştare cum e musca-n chihlimbare, cum e trupul pe picioare şi mirosul din pahare şi pistolul în şerpare, cum e, "are" în "nu are" , nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum, ieri şi mâine în acum. IV Duce-ţi trupurile. Un dulce dor mă paşte-n câmpul de mohor: Neânşeuat, nepotcovit, neânjugat. Duceţi trupurile. Să se lase albul cel mai alb pe oase, să îmi fie duhul ghimp rupând pielea de pe timp. Duceţi trupurile. File spartă coasta-colivie, inima să iasă-afară la vedere peste ţară. Duceţi trupurile. Fie spartă coasta-colivie, inima să iasă-afară la vedere peste ţară. Duceţi trupurile. Doamne, să ne dezbrăcăm de haine, cum e apa dezbrăcată de izvorul care-o poartă şi se-mbracă-n cel ce-o bea însetat de setea sa de rămâne tot neud de la nord până la sud. Trupurile! Nu vederea cea căzută-n ochi ca mierea nici auzul, nici mirosul locuind în trup ca osul. Duceţi trupurile. Vină peste noi din nou lumină. Duceţi trupurile. Bate mulţime-n singurătate. Scade marea. Trupurile valuri scad în tuburile pietrelor din cuburile sărurilor, malurilor. Duceţi trupurile, trupurile Scade marea, cuburile sărurilor se usucă cu un fel de dor de ducă. V De două mii, pământul, de ani se îngraşă cu trupuri din trupurile noastre născând mereu copaci. Şi timpu-şi smulge ochii şi-i lasă ca pe-o nadă cercând să prindă-un peşte al vederii. Se-ntinde o blândeţe încolăcind în sus câte o rază-a lunii împietrită. De două mii de ani acest pământ din trupurile noastre face parte. Noaptea, în lanul cel de grâu când fluier herghelia din prundişuri suntem de faţă eu şi tu şi tu şi tu, viii şi morţii laolaltă. Un nod e-n viaţă. Restul frânghiuei spânzură în jos. O mie de strămoşi atârnă-aici de fiecare suflet. Străbunii dorm, apele curg, luna răsare şi apune. Pământ de carne eşti, pământ de carne... Pentru un om o, câtă lume! Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi, tu care-mi începi direct din spinare, pământ de carne de mii de ori sărată sub şei de sare. Pământ de carne, bun de mâncare, pământ de oase străluminând o, ce miros violent, ce sfântă duhoare de diamant au pietrele tale, pământule de pământ! Am să te-ngraş la rândul meu cu mine, lăsându-ţi doar scheletul alb să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor, pământ de carne, pământule de pământ.