Poezii

Nichita Stănescu Tonul Osul e o bucurie numai atunci când este os al frunţii, când apară iar nu dezbină, cum e vertebra alcalină din toiul greu al cărnii şi al nunţii. Mă voi supune la dezobişnuire de felul meu de-a fi, dar nu la părăsire, ce-o ţine-n dânsul verbul lui a fi. M-oi dezobişnui şi eu de trup, nascând un Făt-frumos al verbelor, cum lupul s-a dezobişnuit de lup, de foame. Am să mă dezobişnuiesc de stelele cerului cum apa îngheaţă dezobişnuita de fulgul zăpezii, îmi voi lua trupul înfrigurat şi da-l-voi eu însumi să mi-l pască iezii. Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om mi-a fost dat destul de uşor. Să mă dezobişnuiesc să trăiesc mi-a trebuit doar o moarte cu omor. De lupi mă dezobişnuiesc cel mai greu, sunt singuri şi pe zăpadă. Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de singurătate. Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de zăpadă. În rest, vreme trece, vreme vine.