Poezii

Mihai Eminescu Povestea teiului - Blanca, ştii că din iubire Făr' de lege te-ai născut; Am jurat de la-nceput Pe Hristos să-l iei de mire! Îmbrăcându-te-n veşmântu-i, Lepădând viaţa lumii, Vei spăşi greşala mumii Şi de-o crimă tu mă mântui. - Traiul lumii, dragă tată, Cine vor, aceia lese-l, Dară sufletul mi-e vesel, Tinereţea luminată; Danţul, muzica, pădurea, Pe acestea le-ndrăgii, Nu chiliile pustii Unde plângi, gândind aiurea! - Ştiu mai bine ce-ţi prieşte, Cum am spus, aşa rămâne; Pentru drumul cel de mâine De cu azi te pregăteşte! Mâna Ea la ochi şi-o ţine, Toate minţile-şi adună, Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atâta-i mai rămâne. Calu-i alb, un bun tovarăş, Înşeuat aşteapt-afară, Ea picioru-l pune-n scară Şi la codru pleacă iarăşi. Sara vine din arinişti, Cu miroase o îmbată, Cerul stelele-şi arată, Solii dulci ai lungii linişti. Dar prin codri ea pătrunde Lângă teiul vechi şi sfânt, Ce cu flori pân-în pământ Un izvor vrăjit ascunde. Îngânat de glas de ape Cânt-un corn cu-nduioşare Tot mai tare şi mai tare, Mai aproape, mai aproape; Iar izvorul, prins de vrajă, Răsărea, sunând din valuri - Sus în codri de pe dealuri Luna blândă ţine strajă. - Ca din farmec Ea tresare, Şi privind uimită-n lături, Vede-un tânăr chiar alături, Pe-un cal negru e călare... Oare ochii ei o mint, Sau aievea-i, adevăru-i? Flori de tei el are-n păru-i Şi la şold un corn de-argint. Ea privi atunci în jos, Trece mâna pe la tâmple, Iară inima-i se umple De un farmec dureros. El se da tot mai aproape Şi cerşea copilăreşte; Al ei suflet se răpeşte De închide-a ei pleoape. Cu o mână îl respinge, Dar se simte prinsă-n braţe, De-o durere, de-o dulceaţă Pieptul, inima-i se strânge. Ar striga... şi nu se-ndură, Capu-i cade pe-a lui umăr, Sărutări fără de număr El îi soarbe de pe gură; O desmiardă ş-o întreabă, Iar ea faţa şi-o ascunde, Şi aşa de-ncet răspunde Cu o voce dulce, slabă. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Şi de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc; Se tot duc, se duc mereu, Trec în umbră, pier în vale, Iară cornul plin de jale Sună dulce, sună greu. Blându-i sunet se împarte Peste văi împrăştiet, Mai încet, tot mai încet, Mai departe... mai departe... Sus în brazii de pe dealuri Luna-n urmă ţine strajă, Iar izvorul, prins de vrajă, Răsărea sunând din valuri.