Poezii

Nicolae Labiş Sunt douăzeci de ani... Sunt douăzeci de ani şi încă unul... N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii. Să zboare toţi spre zare cum colunul Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii. Dar toate astea-s fleacuri: mai presus Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii: Să ţii un steag, destoinic, cât mai sus. E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii. E steagul cui? Eu cred că e al meu, Ori poate-al lumii, izbutind să doară, Când din infernul inimii, mereu, Însângerat mi-l flutur în afară. Iar seara, când se lasă cu răcoare, Şi cerul se întunecă-n frumos Însângerat şi vast mai ard în zare Înmiresmând în chip de chiparos.