Poezii

Nichita Stănescu Poetul şi soldatul Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Viaţa lui personală este praf şi pulbere. El ridică în cleştii circonvoluţiunilor lui sentimentele furnicii şi le apropie, le apropie de ochi până când le face una cu propriul său ochi. El îşi pune urechia pe burta câinelui flămând şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis până când nasul lui şi botul câinelui sunt totuna. Pe căldurile groaznice el îşi face vânt cu aripile păsărilor pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare Să nu-l credeţi pe poet când plânge Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui El a stors lucrurile de lacrimi El plânge cu lacrima lucrurilor. Poetul e ca şi timpul Mai repede sau mai încet mai mincinos sau mai adevărat Feriţii-vă să-i spuneţi ceva poetului Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit Imediat el o să spună că el l-a zis, şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi o să ziceţi că într-adevăr el l-a zis Dar mai ales vă conjur, nu puneţi mâna pe poet! Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet! ...Decât numai atunci când mâna voastră este subţire ca raza Şi numai aşa mâna voastră, ar putea să treacă prin el Altfel ea nu va trece prin el, şi degetele voastre vor rămâne pe el, şi tot el va fi acela care se va lăuda că are mai multe degete decât voi. Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da, că într-adevăr el are mai multe degete... Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare, cel mai bine ar fi să nu puneţi niciodată mâna pe poet. ...Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el. Poetul e ca şi soldatul nu are viaţă personală.