Poezii
Romanian Voice
Adrian Păunescu
Șoferul și nevastă-sa

Ne urcasem cu toții în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvară,
Venea vara,
Se dezghețau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămășii descheiat,
Se dezghețau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Și unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alții cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheață
Drumul pe care mergem.

Pe direcția aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turiști particulari,
Numai nebuni ocazionali.

Așa că nu ne interesa destinația,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toții spre marele munte.
Șoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de șofer,
Lucrase mult și cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun șofer
Dintre toți șoferii noștri,
Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Și el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm,

Cal încurcăm la condus.
În fond e autobuzul dvs.,
Eu sunt al dvs.,
M-ați ales să conduc autobuzul,
Asta-i treaba mea.

Noi am aplaudat, chiar și aceasta lepădare, a lui,
De laudele noastre.

Și autobuzul mergea mai departe
Și-n diverse localități, în care ne opream,
Mulți urcau
Și nimeni nu mai voia să coboare.
Era un autobuz unic
Nu mai exista așa ceva în imprejurimi.
Rămăseseră-n urmă troleibuzele agățate
De rețeaua electrică
Și lipsite de orice independență,
Tramvaiele înghesuite între sine
Și aceeași rețea.

Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,
Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,
Șoferul conducea exceptional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Strigam noi
Și el dădea moale din mână,
Și noi strigam iarăși,
Lasă frate, lasa modestia la o parte,
Da-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea
Unui asemenea drum,
Știm valoarea lui adevărată,
Ești al nostru,
Ești dintre ai noștri,
Rămâi între noi,
Bravo,
Ura,

Și el nu mai putea să ne oprească,
Trebuia să fie atent la drum,
Iar noi eram prea mulți
Și începusem să-l încomodăm,
Stăteam claie peste grămadă în autobuz,
Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,
Până când câțiva meseriași
L-au rugat să oprească pentru câteva minute
Ca să-i faca o cușca de protecție,
Să nu-l mai încomodăm la condus,

Dar să-și ia și nevasta lângă el,
Au zis alții,
Că drumul e lung și se plictisește omul.
Și uite-l acum în cușca lui de protecție,
În cabina lui blindată!

Ce hotărât conduce,
A dat drumul și la muzică,
Se aude în toată mașina o muzică eroica,
Pe care o întrerupem noi din când în când
Cu cântece despre el și de drumul nostru,
Și hai, mă, să fim atenți și cu nevastă-sa,
Ca și el e om.

În autribuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am început să obosim,
Nene șoferule, oprește,
Să ne odihnim și noi.
Să te odihnești și dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Și-ntr-adevăr, conduce exceptional,
E cel mai bun, strigam toți,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Și-avem nevoie și noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l și enervăm
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Ușile au ruginit și nu se mai deschid,
Și șoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă și accidente,
Stau și el și nevastă-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puțin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Și după ce șoferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case și biserici,
Sate și orașe,
Începem să coborâm,
Și bineînțeles că viteza crește,
Așa e la orice coborâre,
Viteza crește,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alții au fugit,
Alii ne-am uscat de foame și de sete,
Alții am înghețat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Și numai ei doi,
Șoferul și nevastă-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai știu pe cine conduc și unde se duc,
Și de ce tac toți pasagerii
Și de ce se merge cu viteza prăbușirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.

12/13 iulie 1987
Inapoi