Poezii

Adrian Păunescu Şoferul şi nevastă-sa Ne urcasem cu toţii în autobuz Care nu era confortabil, dar era independent, N-avea fiecare locul său, Dar ne gândeam că o să aibă, Era primăvară, Venea vara, Se dezgheţau drumurile, Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat, Se dezgheţau drumurile, Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi, Pe care nu le mai cântasem de multă vreme Şi unii din cauza vitezei, Care-i îmbăta, Alţii cu o tandră ironie, Am început să zicem, să cântăm Că autobuzul nostru E cel care dezgheaţă Drumul pe care mergem. Pe direcţia aceea spre munte, Spre marele munte, Nu mai mersese niciodată un autobuz, Numai turişti particulari, Numai nebuni ocazionali. Aşa că nu ne interesa destinaţia, Ne ajungea bucuria Că mergem cu toţii spre marele munte. Şoferul era tânăr, Conducea pentru prima oară Un asemenea autobuz. Fusese ajutor de şofer, Lucrase mult şi cinstit, După cum mergea, după cum frâna, Era fără îndoială cel mai bun şofer Dintre toţi şoferii noştri, Ăsta conduce exceptional, strigăm noi, Ăsta-i omul care ne trebuie Şi el dădea din mână cu modestie Rugându-ne să nu-l mai lăudăm, Cal încurcăm la condus. În fond e autobuzul dvs., Eu sunt al dvs., M-aţi ales să conduc autobuzul, Asta-i treaba mea. Noi am aplaudat, chiar şi aceasta lepădare, a lui, De laudele noastre. Şi autobuzul mergea mai departe Şi-n diverse localităţi, în care ne opream, Mulţi urcau Şi nimeni nu mai voia să coboare. Era un autobuz unic Nu mai exista aşa ceva în imprejurimi. Rămăseseră-n urmă troleibuzele agăţate De reţeaua electrică Şi lipsite de orice independenţă, Tramvaiele înghesuite între sine Şi aceeaşi reţea. Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător, Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun, Şoferul conducea exceptional, Nimeni nu conduce mai bine ca el, Strigam noi Şi el dădea moale din mână, Şi noi strigam iarăşi, Lasă frate, lasa modestia la o parte, Da-o dracului de modestie Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea Unui asemenea drum, Ştim valoarea lui adevărată, Eşti al nostru, Eşti dintre ai noştri, Rămâi între noi, Bravo, Ura, Şi el nu mai putea să ne oprească, Trebuia să fie atent la drum, Iar noi eram prea mulţi Şi începusem să-l încomodăm, Stăteam claie peste grămadă în autobuz, Dar uneori îi blocam o mână sau un picior, Până când câţiva meseriaşi L-au rugat să oprească pentru câteva minute Ca să-i faca o cuşca de protecţie, Să nu-l mai încomodăm la condus, Dar să-şi ia şi nevasta lângă el, Au zis alţii, Că drumul e lung şi se plictiseşte omul. Şi uite-l acum în cuşca lui de protecţie, În cabina lui blindată! Ce hotărât conduce, A dat drumul şi la muzică, Se aude în toată maşina o muzică eroica, Pe care o întrerupem noi din când în când Cu cântece despre el şi de drumul nostru, Şi hai, mă, să fim atenţi şi cu nevastă-sa, Ca şi el e om. În autribuz vara e cald Iarna e frig, Drumul continua, Am început să obosim, Nene şoferule, opreşte, Să ne odihnim şi noi. Să te odihneşti şi dumneata, Că n-o fi foc, Dar el nu mai aude, El conduce, Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional, E cel mai bun, strigam toţi, Dar ne e foame, Pentru că n-am mai oprit demult, Şi-avem nevoie şi noi De pâine, de apă, de un răgaz, Probabil c-am început să-l şi enervăm Cu mofturile noastre Setea, foamea, somnul, Geamurile autobuzului nu mai există demult, Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta, Uşile au ruginit şi nu se mai deschid, Şi şoferul conduce autobuzul Din ce în ce mai nervos, A început să facă şi accidente, Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan, Marile piscuri îi cheamă, Mai e puţin combustibil, Am intrat pe un fel de linie ferată, Vecină cu drumul, După ce ni s-au spart cauciucurile Şi după ce şoferul a dărâmat Cu lovituri de autobuz Case şi biserici, Sate şi oraşe, Începem să coborâm, Şi bineînţeles că viteza creşte, Aşa e la orice coborâre, Viteza creşte, Nu mai e nimeni în autobuz, Unii au murit, Alţii au fugit, Alii ne-am uscat de foame şi de sete, Alţii am îngheţat de frig, Muntele e tot mai departe, Dar autobuzul coboară Halucinând pe linia moartă De cale ferată, Şi numai ei doi, Şoferul şi nevastă-sa, În cabina blindată, Se uită doar înainte, Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc, Şi de ce tac toţi pasagerii Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii, Când excursia începuse atât de frumos Către marele munte. 12/13 iulie 1987