Poezii

Elena Armenescu Rosteşte-mă Înveşmântată ca o vestala Învăluită în speranţă Sunt tot acolo, unde m-ai lasat Aştept ca o statuie Să-ţi văd pasul încolţit lângă trepte Fulgerele vremii, ninsorile mele dragi Te aduc nălucă sub aceeaşi copaci Aerul se tulbură, clipa lovită Aduce zvon de îmbraţişare. Aş zbura... -strigă-mă! Ţi-am spus; şi a răsărit curcubeul lângă suflarea amiezii Tăcerea devenise o dungă subţire printre armonii jefuite de cântec Când eşti departe Rosteşte-mă încet, tandru cu numele meu întreg de zidire Cheamă-mă să te aud! şi ai să vezi cum o petală Îţi va mângâia umărul. Deasupra Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge Când amurgul ţi-aleargă rătăcirile Ducându-te lângă privighetori Departe, în jurul pământului, între nelinişti Rosteşte-mă cu inima uneori!