Poezii

Nicolae Labiş Morarul Melodiile, cupele pline, Orele zilei, ritmate-n poeme M-au gonit şi pe mine Pentru o vreme. Am găsit moara deschisă în sat, Adică la marginea satului, scundă, Moara cu glas răguşit şi cântat În scrâşnet de piatră şi plânset de undă. Plutea înăuntru o spuză amară Şi-afară, la geam, luceau dulce caisele. Mulţi oameni îşi mai macină-n moară Grâul şi visele! Morarul era un bătrân filosof, Ştia ce-i în ţară şi ce-i mai departe, În Lună sau Marte, Şi nu cugeta la moarte. Dar moara deschisă în sat, Adică la marginea satului, scundă, Are un glas răguşit şi cântat În scrâşnet de piatră şi plânset de undă. Morarul şi el cântă, plânge aproape Un rai pitoresc ori aproape-un prăpăd. Privirile-i duse prin geam ori prin ape Nu ştiu ce văd ori nu văd. Cântă, morarule, plângi! Eu îmi plâng până şi-un vis ce se leagă, Până şi-un dor! Tu să plângi, să te frângi Pentru viaţa-ţi întreagă. Căci aş cere prea mulţi să mai fie Ori nu! Roşi de iubire, asemenea mie.