Poezii

Ana Blandiana Moarte în lumină 1 Tu ştii Câte aluviuni Lasă în mine apa curgătoare a zilei Şi ce eroică beznă îmi trebuie Să mă curăţ de ele Şi cum, Atunci când ochii mei abia au uitat Forma străină a corpurilor Şi nici o rază Nu le mai tulbură adânca vedere, Urechile înspăimântate Încep să distingă Scurgerea timpului Din nou înspre zi. Împins, Întunericul primeşte contururi, Se face impur şi se mişcă, Înălţat din zăpadă Câinele ascultă ceva, Paznicul începe să-şi închidă Mantaua. Ajutor, strig Sperând Că ar mai putea cineva Să-l oprească. Dacă Nu s-ar mai face dimineaţă? - Întreb sperând Că mă mai poate ajuta cineva. Dacă nimic nu s-ar mai clinti? Dacă nu s-ar mai pune în mişcare Imensa roată Care mă trage pe zi? 2 Numai de tine atârnă asta, tată, Numai de tine depinde Ca-n leagănul cald În care singur m-ai născut Să-mi vii alături. Braţele mele tu mi le-ai făcut Şi-n întuneric te găsesc pe tine, Şi răsuflarea mea, Din răsuflarea ta înmugurită, Lângă clavicula-ţi subţire Numai noaptea o simţi, Şi doar din beznă ochii tăi mă văd, Şi mi-e atât de bine, Şi ţi-e atât de bine. Iubitul meu, Doamne, tatăl şi fratele meu, Nu prăvăli deasupra mea lumina Ca să dispari în albul ei prăpăd. Nu-ţi fie teamă de mine! 3 Dacă nu s-ar mai face dimineaţă, Dacă alunecosul pisc al nopţii Nu mi-ar fugi mereu de sub picioare, Cine ar îndrăzni să înjosească Noptoasele mele izbânzi, Singurătatea fără ţărm în care Te simt din când în când cum vii Şi-apoi te zbaţi să te desprinzi? E păcat, Doamne, că te-nchid în mine Ca-ntr-o capcană, ca să te mângâi? 4 Împotriva ta Cine-ar îndrăzni să-mi vină-n ajutor? Soarele numai pe tine te-ascultă Şi-odată cu soarele Cresc în jurul meu Pădurile de ochi Mângâioşi, umili şi uzi. Ajutor, ajutor, Numai tu le poţi porunci să adoarmă, Numai tu, Fratele meu întru negăsire, Tu, Întru căutare mire, Tu, Cel ce-ţi astupi cu aripa urechile Să nu mă auzi. 5 Nicicând n-am fost mai muritoare O, spinii tăi îmi intră-n umăr dulci, Eşti prea aproape Ca să simt durerea Când capul lin pe pieptul meu îl culci. Se face noapte peste calendare, Te leagăn, tată, În leagănul meu Şi-mi vine să surâd Când îmi aduc aminte Că fiul meu cuminte-i Dumnezeu. Dar noaptea-l creşte şi mi-l face frate Şi uită că mi-e frate în curând, Lângă clavicula-i subţire Gura mea sfântă respirând O clipă numai indecisă. Şi apoi Devii din nou părinte. Ce spaimă dinainte De-a fi şi eu pe lume Te face să chemi zorii peste noi? Când m-ai născut Te-ai bucurat. Ce nostalgie a puterii tale De dinainte de-a iubi Te face Să răsuceşti lumina-n amândoi? 6 În jurul meu pădurile de ochi, Locul câinelui desenat pe zăpadă, Paznicul dormind în soare undeva. Din ce în ce mai muritoare, Ce păcat - murmur şi nu înţeleg Dacă păcatul îl plâng Sau speram doar să vină. Aştept curată noaptea următoare Şi următoarea moarte în lumină.