Poezii |
Vasile Alecsandri
Miezul iernii În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! Stelele par înghețate, cerul pare oțelit, Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare. Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios Ca înaltele coloane unui templu maiestos, Și pe ele se așează bolta cerului senină, Unde luna își aprinde farul tainic de lumină. O! tablou măreț, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munții sunt a lui altare, codrii - organe sonoare Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare. Totul e în neclintire, fără viață, fără glas; Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas; Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată... E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată! |