Poezii

Nicolae Labiş Meşterul Meşter valah, azi nume de fântână, Crescut din lutul ce l-ai plămădit În sprintenă zidire cu trei turle Şi ce dantelată de granit, Din cântece pierdute până astăzi Şi din puterea visului vânjos Ai închegat, cu palme bătucite, Minunea de la Argeş mai în jos. Un om bărbos ţinea o floare albă În aspre palme, mângâind-o blând... Căzut în iarbă şi secat de vlagă, O doină tristă îngâna în gând. Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse Lui să-i închini nemaivăzut altar, Să stea pe plaiul aspru, precum floarea În palme bătucite de plugar. Visai să vezi sub bolţile rotunde Şi-n fumul pâlpâit de lumânări, Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare Chipul pălmaşilor acestei ţări. Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi Ca zdrenţe vii părerile de rău, Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii Inima ta, tot ce-ai avut al tău. Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă În dangătul de clopot, presimţit Al veacurilor multe, viitoare, Tu, prometeu român, purtând alt mit Când ridicat pe cea mai-naltă turlă, Cu glas profetic, domnului despot, De-ai să mai poţi clădi la fel minune, I-ai dat răspunsul răzvrătit: - Mai pot! Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă, Şi îndreptând hangerul de la gât, Domnul ţintea profilul pietrei, fraged, Cu ochi pizmuitor şi mohorât. El jinduia numai a lui să fie Tot ce-ai putut, plătind din tine, da. Ca piatra de pe frunte să-i lucească Rugul unic suit pe jertfa ta. Când schelele curmate se surpară Păreai atât de neînvins sub nori, Încât cu slabe aripi de şindrilă Ai fi putut spre alte zări să zbori. Dar dragostea pământului şi-a ţării Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu, Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână, De jertfă şi de cântec pururi viu. S-a destrămat sub piatră-n mănăstire Cel ce demult a poruncit ca domn, Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare, Fără odihnă,       fără uitare,             fără somn.