Poezii

Nicolae Labiş Marină - Pentru ce-ai rămas, iubire! - Rădăcină-a unei flori Ce s-a destrămat subţire În petale şi vapori Ca să zboare mai uşoară, Să renvie-a doua oară În alt suflet, în alt ceas, Lăsând drojdia grozavă De pârjol şi de otravă... Murmuram: - De ce-ai rămas? Înnegrit la chip ca marea, Noaptea lângă ţărm am stat Ascultându-i aiurarea, Plânsul ei zbuciumat, Ingânându-i cu glas mare Zădarnica ei chemare Risipită-n surd balans. Şi cu ea, prin vijelie, Am pornit - mai blând să-mi fie - Sumbrul suferinţei dans. Nemişcat dansam, şi-n mine Ea-n acelaşi trup dansa, Se sorbea în lungi dulbine Ori în trâmbe se-azvârlea; Era rupere barbară Dinăuntru în afară Izbucniri de fum şi sori - Şi-n tenebrele ceţoase Cred că faţa-mi lepădase Linii, curbe şi culori. Respirând sonor furtuna, Marea-şi iese din veşmânt, Şi nebună bate-ntruna Cu talazuri cerul frânt, Peste lume se agită Neagră, deznădăjduită, Vocile-i în zări răspund. Cere, cheamă cu putere, Îngrozind astfel, cum cere, Cu durerea-i fără fund. - Tu, nelinişte, flămândo, Marea pentru ce-ai lovit Şi cu mine-asemănând-o O lucrezi necontenit Într-o hulă care geme Şi-i smulgi rugi şi-i storci blesteme În învălmăşirea rea? Forţă câtă ai, cumplito? Cum de nu ţi-ai istovit-o Ori în mine, ori în ea? . . . . . . . . . . . . Linişte până departe; Vântu-n zori amorţise. Numai semn că-n fund mai arde, Hula de la fund trimise Creţuri galeşe şi lente Cu smereli aparente, Plăci şi suluri de mercur. Soarele creştea din pete Şi vin valuri violete Peste pacea dimprejur. Cineva-mi spunea: "În lume Echilibru-i neclintit - Fericite-aceste spume Împăcate-n infinit, Fericiţi şi noi, în timp Înecaţi şi-n Olimp - Sufletul limpede, cugetul clar... Marea respiră precum ar dormi Calmă, puternică-n zorii de zi... Et quelle paix semble se concevoir" Şi ce pace pare a se zămisli!