Poezii

Mihai Eminescu Mănuşa (după Fr. Schiller) Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă, Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă. Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună. Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună. Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line, Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos. Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă Şi dintr-însa se repede C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede Muge tare, Coada roată o-nvârteşte, Scoate limba, Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte, Sforăie înverşunat, Apoi mormăind se-ntinde Lângă el. Regele mai face-un semn, Şi pe două porţi deschise Se azvârl doi leoparzi, Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă Peste tigru. Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare - Leul muge, Se ridică în picioare, Fiarele se-nfiorează, Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele, Se aşează. O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu; Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc, Cavalerului Delorges: "Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară, Să te văz, Mergi, mănuşa de-mi ridică!" Cavaleru-aleargă, iute se coboară În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică, Din mijlocu-acelor monştri, Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică. Cu mirare şi cu groază Damele şi cavalerii l-au privit, Însă foarte liniştit El mănuşa o aduce înapoi. De-a lui laudă răsună orice gură, Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură, Ce-i promite că norocu-i e aproape. - Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă: "Doamna mea, o mulţumire ca aceasta n-o mai voi!" Şi-o lăsă numaidecât.