Poezii

Ion Minulescu Pe malul Oltului Pornind din Lotru spre Cornet, Şoseaua urcă-ncet... încet... Ţinându-se parcă de mână Cu linia ferată, O vecină, Ce-i pare totuşi o străină, Fiindcă nu seamănă cu ea, O biată bătrână şosea Banală - Dar naţională!... Şoseaua urcă-ncet, ca de-obicei, Proptindu-se doar în copacii ei... Urcă tăcută Şi timidă Ca o omidă... În timp ce linia ferată Urcă ţipând, Parcă-ar fi beată, Ca şi locomotiva "Malaxa", A unui tren de marfă, Care - Pornit din Piatra-Olt Spre Turnu-Roşu - Când dă cu ochii, pe şosea, De câte-o ţărăncuţă Cam prostuţă, Crezând că-şi poate bate joc de ea Ţipă sulemenindu-şi coşul Cu fumul negrilor cărbuni, Ca o cocoană din elită Cu ochii plini de dinamită Scăpată dintr-o casă de nebuni. Doar Oltul - apă blestemată - Nu vrea să urce niciodată, Nici cu şoseaua demodată, Nici cu moderna linie ferată... El singur, săltăreţ, coboară Spre Dunăre - Dunărea noastră Cu apă multă Şi albastră... Şi coborând - Iarnă sau vară - Surâde fredonând la fel Ca orice egoist rebel, Acelaşi veşnic menuet Discret, Pe care nu-l dansează decât el!... La fel şi-n viaţă... Uneori - Dacă te urci Sau te cobori - Cu-aceeaşi ură te privesc ai tăi, C-aşa suntem cu toţii - Oameni răi!... Şi-oricare-ar fi cel care urcă - Duşmani Sau prieteni - Toţi îl spurcă... Iar când, întâmplător, coboară, Toţi îl omoară!...