Poezii

Dorin Popa înşurubarea la o comandă secretă, nebănuită dintotdeauna am fost vrăjit de clipa în care oamenii îşi pierd aripioarele, de clipa în care încep să se înşurubeze lent în vieţile lor cu-n soi de frenezie dintotdeauna, cu aceeaşi uimire, am privit intrigat cum se afundă semenii mei în vieţile acestea ale lor cu nepăsare, cu nepăsare şi oboseală, cu o sfârşeală dulce şi trist㠖 pietrificată tăcuţi, pe furiş, prietenii s-au înşurubat - unii ca într-o glumă, uşor, cu zâmbete discrete, alţii cu hotărâre, îndârjiţi, s-au scuturat devreme de fulgi şi tulee – şi degeaba strig către ei, degeaba urlu disperat şi-i trag de picioare înapoi ei au intrat până la brâu, până la urechi în vieţile lor ei nu mai vor, o, nu mai vor deloc să audă altceva decât sunetul hrănitor al înfiletării lor în lumea asta, în viaţa asta, în moartea asta oho, prietenii mei au dispărut complet înghiţiţi de vieţile lor serbede, flămânde, maron-disperate iar eu, straniu şi imatur, văd cum posibilul se îngustează cum s-a chircit într-o pată, într-o dâră apoi, în adierea părelnică a unei amintiri despre care nimeni nu poate mărturisi nimic