Poezii

Elena Liliana Popescu Imn tăcerii Cel ce aspiră încă să-şi rostească sensibila trăire-n poezie, cel invitat la cina-mpărătească hrănind cu har umila-i fantezie, cel ce ofrandă-aduce tot ce are Aceluia ce-nseamnă însăşi Viaţa cel ce se-ntoarce veşnic la izvoare şi-i pregătit oricând pentru povaţa oricui ar fi dispus să îl înveţe, cel ce se-ncumetă-a privi-n tăcere să-L vadă-n faptele ce par răzleţe pe Cel ce, Singur, ştie-a lor durere şi le păstrează-n viaţă prin Iubire, cel ce-n poeme-ncearcă să cuprindă esenţa vie-ascunsă-n elixire şi din tabloul Vieţii să desprindă ce Pictorul a vrut să-nfăţişeze prin umbrele pe Chipul nemuririi, cel ce-ndrăzneşte să se adreseze prin efemere versuri omenirii, muindu-şi pana-n disperarea mută, reînviind speranţa şi-n cuvinte întreaga lui iubire aşternută, din toate câte sunt, luând aminte, cel ce avea atât de mult a spune cândva, prin rimele-i meşteşugite ar mai putea un alt poem compune decât cel al Tăcerii nesfârşite?