Poezii

Nicolae Labiş Geografia timpului 1. Palmele Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit. Sunt bătături mai trainice pe ele. Metalul ce durea la început Le-a întărit, topindu-li-se-n piele. Ele îmi cer mai multă încordare Şi cer gândirii proaspăt înţeles. Cerinţa lor e mult mai hotărâtă Când fruntea grea mi-o sprijină ades. Încep să bag de seamă, în sfârşit, Că multe îmi rămân neînţelese, Că-n orice fapt sunt adevăruri mari De care-odată nu părea să-mi pese. Încep să simt înfriguratul chin Al setei de-a cunoaşte-aceste taine, De a nutri spre ele-un dor flămând, De-a le cunoaşte pure, fără haine. 2. Dragostea Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare, Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi... Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare Doar sărutări şi-mbrăţişări fierbinţi? Ades, în loc să cugete, ea râde, Săruturile-năbuşesc idei, Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic, Făptura ei şi mersul lin al ei. De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost - Iubirea va lua drum nou, ori piere. Sunt sigur, ea mă va privi ciudat Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere. Îi va fi grea. Şi mie-mi va fi greu. Voi îndura, gândind ce-o să urmeze. Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi Visând la piscuri, nalte metereze. 3. Geografia timpului (1) Schimb curgerea acum în plan intens: Geografia timpului e-n faţă. Epoca mea e-aici: câmpii şi munţi, Diversitate vastă şi măreaţă. Sunt mii de râuri, unele curg drept, Iar altele pe căi ocolitoare, Şi totuşi toate se îndreaptă-acum Spre marea mare, purificatoare. Totu-mi părea întâi învălmăşit. Mergeam - dar unde, nu-mi păsase mie. Ştiam că-s tânăr, că iubesc adânc Tovarăşii de muncă şi mândrie, Nu cunoşteam primejdiile mari Şi poate de aceea n-aveam teamă... Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă! 4. Geografia timpului (2) Trecând prin timp, îl însemnăm sub pas - Aşa îl reprimeşte universul. Dar însuşi timpul, când prin el păşim, Ne schimbă tainic inima şi mersul. Nu bătrâneţea,-n urmă alergând, Spre moarte pasul cearcă să ni-l poarte, Ci doar maturitatea creşte-n noi Şi ne maturizăm până la moarte. Din epocă, din zborul ei şi-al meu, Uzina e o parte, o arteră. Nu fierbe-n doar fier şi minereu, Ci seve ce hrănesc această eră. Pulsaţiile ei se pot simţi Până şi-n iarba fâşâind sub coaste - Cu ele-amestecate se aud Pulsaţiile noastre furtunoase.