Poezii

Adrian Păunescu Făcătorii de case Mi-e dor de casă, dor de casa mea, Mi-e dor de-o casă care nu există, Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă, Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea. Ea nu se află azi în nici un sat, O rezidesc din lacrimi şi neştire, Mi-e dor de casa mea din amintire, Care-a plecat şi ea, când am plecat. Bătrânii mei se află în pereţi, Sau vitele îi calcă în copite, Mi-e dor de casa mea pe negândite, Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi. Băiatul meu zideşte el, acum, Nălucă-nlăcrimatei sale case, Un pumn de var în zid şi altu-n oase, Stau, el şi casa, în acelaşi fum. Şi iată-l, pune mâna pe pământ, Şi nu se joacă, stă şi se ridică, Şi cărnii mele i se face frică, În clipa când atât de-aproape-i sunt, Încât băiatul meu şi-al nimănui, Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl, Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l, El mă zideste-ncet în casa lui. Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu De-o casă ca un fulgerat de apă, Tărână e şi viaţa mea e groapa Lângă-nălţarea lujerului meu.