Poezii

Mihai Eminescu Egipetul Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur, Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur; Pe-al lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc, Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng. Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese, Păsări îmblânzite-n cuiburi distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor. Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară, Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară Către marea liniştită ce îneacă al lui dor. De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice; Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi - Sunt gândiri arhitehtonici de-o grozavă măreţie! Au zidit munte pe munte în antica lor trufie, I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ Şi să pară răsărită din visările pustiei, Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei, Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald Ş-aruncat în depărtare... Colo se ridic' trufaşe Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. Se-nserează... Nilul doarme şi ies stelele din strungă, Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă. Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrat? Este regele: în haină de-aur roş şi pietre scumpe, El intră să vad-acolo tot trecutul. - I se rumpe Al lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad. În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune, Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune; În zadar caut-al vieţii înţeles nedezlegat. Iese-n noapte... ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară Pe-ale Nilului lungi valuri. - Astfel pe-unde de popoară Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat. Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint, Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie, Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint. Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure, Sufletul se-mbată-n visuri care-alunecă în zbor. Palmii risipiţi în crânguri auriţi de-a lunei rază, Nalţă zveltele lor trunchiuri.- Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nşiră nori. Şi în templele măreţe, colonade-n marmuri albe, Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe, Şi al preoţilor cântec sună-n harfe de argint; Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună, Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt. În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur. Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite: Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun. Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate, Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate, Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors; Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri Unei ginţi ce fără viaţă-ngreuia pământul stors. Uraganu-acum aleargă pân' ce caii lui îi crapă Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă, Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi. Memfis, Teba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine, Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind viaţa lor de basme pe câmpie nisipiţi. Dar ş-acum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde, Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde, Ş-acum luna arginteşte tot Egipetul antic; Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche, Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche, Din a valurilor sfadă prorociri se aridic. Ş-atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei, Închegare măiestrită din suflarea vijeliei... Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele De oraşul care iese din pustiile de jele; Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc. Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte; Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte; Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce Sus în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce; Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori.