Poezii

Vasile Voiculescu Doamne În vârful copacului Tău sunt o floare... Pe cea mai înaltă ramură a lumii Mă leagăn în talazul de azur şi soare. Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii, Ci slobodă, spre cer, înfloritoare Inima mea nu mai întârzîie: Zbucneşte afară în limpezi petale Să lege rod tainic, bob de poezie Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale. Petala mi-e cu aripa rudă, Miresme, cântec gata să s-audă. Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele, Beau apele lunii, se umflă în ele Păunii nopţii cu cozile-n stele. ...Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine, Singură moartea e o dincolo de fire Prăpastie cu adânc de fericire. Furtuna extazului mă va urca, poate, Peste vamile şi stavilele toate, Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine, Cerul arunce-mi înapoi jos ruina. Floarea căzută din împărăţie A vazut Cerul şi a sărutat Lumina.