Poezii

Mihai Eminescu Despărţire Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălai, Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. La ce simţirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău: La ce statornicia părerilor de rău, Când prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre şi umbra unui vis? La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi? La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi? Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor, Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor, Când voi să uiţi norocul visat de amândoi. Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi, Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit, Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit, Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi - Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi? Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini, Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini, Şi când se va întoarce pământul în pământ, Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt? Cântări tânguitoare prin zidurile reci Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci; Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape, Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape, Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum... Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum. Din zare depărtată răsar-un stol de corbi, Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi, Răsar-o vijelie din margini de pământ, Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt... Ci tu rămâi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil, Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu, Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.