Poezii
Romanian Voice
Adrian Păunescu
Condamnați

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult și-o gaură de șarpe
să merg în ea, tăcut și umilit.

Ce să mai cânt. când au venit pirații
și apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă ființei mele dați-i
și-o s-auziți de omul scufundat.

M-aș îneca, m-aș stinge și m-aș duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o șosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
și nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.

De n-aș avea puterea diavolească
să înțeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.

Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
povești cu dulci iluzii să-mi înșire
din starea condamnatului să ies.

Se pregătește marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântărețul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de șarpe,
rostesc un acatist și-un dezacord.

Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine și a plânge și a râde
că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeți ea nu mai aveți țară
și ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învață ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiți că nu mai aveți ape?
V-au luat pirații tot pe vasul lor
și iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicolă și tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru streang.

1981-1983
Inapoi