Poezii

Mihai Eminescu Povestea codrului Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, Măriei sale. Lună, Soare şi Luceferi El le poartă-n a lui herb, Împrejuru-i are dame Şi curteni din neamul Cerb. Crainici, iepurii cei repezi Purtători îi sunt de veşti, Filomele-i ţin orchestrul Şi izvoare spun poveşti. Peste flori, ce cresc în umbră, Lângă ape pe potici, Vezi bejănii de albine, Armii grele de furnici... Hai şi noi la craiul, dragă, Şi să fim din nou copii, Ca norocul şi iubirea Să ne pară jucării. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei şi-a pus, Decât orişice păpuşă Să te facă mai presus; Amândoi vom merge-n lume Rătăciţi şi singurei, Ne-om culca lângă izvorul Ce răsare sub un tei; Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Şi prin somn auzi-vom bucium De la stânele de oi. Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strânge piept la piept... O, auzi cum cheam-acuma Craiul sfatu-i înţelept! Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri, Împrejuru-ne s-adună Ale Curţii mândre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalţi cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rămuroase Ciute sprintene de munte - Şi pe teiul nostru-ntreabă: Cine suntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dându-şi ramurile-n laturi: - O, priviţi-i cum visează Visul codrului de fagi! Amândoi ca-ntr-o poveste Ei îşi sunt aşa de dragi!