Poezii

George Coşbuc Povestea căprarului Când ne-au respins de la movilă, Căzurăm mulţi pe-aceste lunci. Şi-ntreg un regiment atunci, De ce-a văzut, a plâns de milă. În şiruri strânse şi-mproşcând Necontenit cu foc mulţimea, Se da-ndărăt dorobănţimea, Loc turcilor pe şes făcând. Curgea şi mult şi iute focul, Iar între-ai noştri şi vrăjmaşi Erau cel mult optzeci de paşi - Dar noi lăsam cu palma locul. Şi, iată-n urma tuturor. Un biet căprar, având un frate Ucis, s-opri să-l ieie-n spate, Şi-apoi spre şir porni cu zor. Dar, lunecând pe iarba udă Fiind şi slab, căzu-n curând, Iar noi strigam să intre-n rând; El a rămas nevrând s-audă. La ochi cu puşca l-am văzut, Îngenuncheat acolo-n cale, Trăgând spre-arapii ce din vale Veneau mereu. O, n-am crezut Că omul în mânie poate S-azvârl-aşa de mult omor, Că plumbii-n deznădejdea lor Curg râu! Dar azi le cred pe toate. Iar noi ne-ndepărtam mereu, Şi i-am strigat de-a multa oară Că e nebun, că stă să moară, Şi că-i păcat de Dumnezeu. Nevrând să-l lase pe câmpie, Şi să-l aducă neputând, El sta cu mortul, dus de-un gând: Străjer răzbunător să-i fie! Dar turcii vin, tot vin, un roi, Şi tot mai larg li-e-n urmă pasul - Acum nici nu ne-aude glasul, Acum el e pierdut de noi. Treizeci de paşi mai au nizamii, Au cincisprezece, zece-acum - Şi-aştepţi pe-ai tăi, plângând pe drum, Tu, suflet pustiit al mamii! Dar iată-l, cade! L-a lovit Pesemne-un plumb din multa ploaie; Pe spate-acum murind se-ndoaie, Dar l-am văzut cum s-a-nvârtit Spre frate-său, căzând deodată Cu faţa-n jos, părând c-ar vra Să-l apere pe mort aşa - Şi-atunci coloana-naintată A turcilor, sosind povoi, I-a şi cuprins, urmându-şi goana, Şi i-a-necat apoi coloana Şi nu i-am mai văzut apoi. Înfiorat şi-acum îmi bate Cu jale inima, când scriu: Strivit de turci, să mori de viu, Veghind la capul unui frate! Când ne-am retras pe-acele lunci, Respinşi de turci de la movilă, Un regiment întreg, de milă, A plâns de ce-a văzut atunci!