Poezii |
Adrian Păunescu
Îndrăgostit de București Nu știu de ce, pe cât m-afund în viață mă simt atras de fleacuri omenești, și-mi place-n anotimpul de vacanșă să-ntârzii, să rămân în București. De el ne-am săturat, dar el ne place, el e un prag lovit să vezi alt prag, și-acum, când sunt sătul de locul zilnic mă simt golit și-mi e deodata drag. Pe piatra lui am tot bătut cadenșa și-am s-o mai bat atât cât voi trăi, spre un Olimp ascuns pe orice stradă în cautarea marii poezii. Aici m-au sufocat cu dulce teii și au trecut aiurea anii mei aici copiii mi-au venit la viață și am născut și-am îngropat idei. La București, copilăria toată, visam s-ajung să pot și eu vedea celebrii câini ce au covrigi în coadă și să-ntâlnesc și eu pe mama mea. Eu vara aș iubi-o pe orbește, dar simt că toamna-i anotimpul meu, când frunze și lumini pe bulevarde mai dau halou părerilor de rău. Când pe terase se mai bea o bere și oamenii romanțe triste vor, și-n curți se face vin din must de struguri și toți bucureștenii au umor. L-am părăsit destul, ca azi să-l caut și să-l găsesc întodeauna treaz, nu este el cel mai frumos din lume, dar cel mai drag ne e în orice caz. Mă pregătesc să fug din nou în țară și să ciștig aripi dumnezeiești, să pot gusta melancolia toamnei în fiecare colț de București. 3 august 1989 |