Poezii

Vasile Alecsandri Baba Cloanţa Şede baba pe călcâie În tufărul cel uscat, Şi tot cată ne-ncetat Când la luna cea bălaie, Când la focul cel din sat. Şi tot toarce cloanţa, toarce, Din măsele clănţănind Şi din degete plesnind. Fusu-i repede se-ntoarce, Iute-n aer sfârâind. "Fugi, Urâte! baba zice, Peste codrul cel frunzos, În pustiu întunecos! Fugi, s-alerge-acum aice Dragul mândrei, Făt-Frumos. De-a veni el după mine Să-1 iubesc eu, numai eu, Dare-ar Domnul-Dumnezeu Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! Iar de n-a vrea ca să vie, Dare-ar Duhul necurat Să fie-n veci fermecat Şi de-a Iadului urgie Vecinic să fie-alungat! În cap ochii să-i se-ntoarcă Şi să-i fie graiul prins, Iar Satan, c-un fier aprins, Din piept inima să-i stoarcă Şi s-o ardă-n foc nestins! Fiară-Verde să-1 gonească Cât va fi câmp de gonit Şi lumină de zărit. Noaptea încă să-1 muncească Sânge-Roş şi Hraconit!" Toarce baba, mai turbată! Fusu-i zboară nevăzut, Căci o stea lungă-a căzut, Pe lună s-a pus o patâ Şi-n sat focul a scăzut: "Dragă puiule, băiete, Trage-ţi mâna din cel joc Ce se-ntoarce lângă foc, Ş-ochii de la cele fete, Cu ochi mari, făr' de noroc. Vin' la mine, voinicele, Că eu noaptea ţi-oi cânta, Ca pe-o floare te-oi căta, De deochi, de soarte rele, Şi de şerpi te-oi descânta. Vai! din ziua cea de vară Când, prin luncă rătăcit, Cântai Doina de iubit, Cu-a mea inimă amară Sufletu-mi s-a învrăjbit! Adă-mi faţa ta voioasă Ş-ai tăi ochi de dezmierdat, Că mă jur în ceas curat Să-ţi torc haine de mătasă, Haine mândre de-mpărat. Vârcolacul se lăţeşte Sus, pe lună, ca un nor, Vin' ca pasărea-ntr-un zbor Pân' ce viaţa-mi se sfârşeşte Ca şi lâna din fuior." Baba Cloanţa geme, plânge, Căci fuiorul s-a sfârşit, Iar voinicul n-a venit! Mâinile cumplit îşi frânge, Crunt strigând spre răsărit: "Sai din hău făr' de lumină Tu, al cerului duşman! Tu, ce-n veacuri schimbi un an Pentr-un suflet ce suspină, Duhul răului, Satan! Tu, ce stingi cu-a ta aripă Candela de pe mormânt, Unde zac moaşte de sfânt, Când înconjuri într-o clipă De trei ori acest pământ! Vin' ca-n ceasul de urgie Când zbori noaptea blestemând, Ca să-mi faci tu pe-al meu gând Că de-acum pe vecinicie Tie sufletul îmi vând!" Abia zice, şi deodatâ Valea, muntele vuiesc, În nori corbii croncăiesc, Şi pe-o creangă ridicatâ Doi ochi duşmani strălucesc! "Eu pe mândru-ţi 1-oi aduce (Zbiară-un glas ce dă fiori), Printre şerpi şi printre flori, La cea baltâ de mă-i duce Şi-mprejuru-i de trei ori!" Baba Cloanţa se porneşte Fără grijă de păcat, Cu Satan încălecat, Ce din dinţi grozav scrâşneşte Şi tot blestemă turbat. Saltă baba, fuge, zboară Cu sufletul după dor, Ca o buhnă la izvor, Şi-n urmă-i se desfăşoară Toată lâna din fuior. Fuge baba despletită, Ca vârtejul fioros, Sus, pe malul lunecos, Şi-n tăcerea adâncită Satan urlă furios. Mii de duhuri ies la lună, Printre papură zburând, Şi urmează şuierind, Baba Cloanţă cea nebună Care-aleargă descântând. Codrul sună, clocoteşte De-un lung hohot pân' în fund. Valea, dealul îi răspund Prin alt hohot ce-ngrozeşte, Dar pe dânsa n-o pătrund! Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge ne-ncetat, Ca un duh înspăimântat, Căci Satana o repede Către ţelul depărtat. Zece pasuri încă grele... Mândrul că şi-a dezmierda, Ca pe-o floare 1-a căta, De deochi, de soarte rele Şi de şerpi 1-a descânta. Doi paşi încă... Vai! în lunc Ţipă cocoşul trezit; Iar Satan afurisit Cu-a sa jertfă se aruncă În băltoiul mucezit! Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti, În mari cercuri se-nvârti, Şi de trestii, şi de maluri Mult cu vuiet se izbi. Iară-n urmă liniştită Dulce unda-şi alina, Şi în taină legăna Faţa lunii înălbită Ce cu ziua se-ngâna... Când pe malu-i trece noaptea Călătorul şuierând Printre papuri când şi când El aude triste şoapte Ş-un glas jalnic suspinând: "Vin' la mine, voinicele, Că eu noaptea ţi-oi cânta, Ca pe-o floare te-oi căta, De deochi, de soarte rele Şi de şerpi te-oi descânta!" 1842, Mirceşti