Cultura

Poveşti, Fabule şi Basme

Grigore Alexandrescu Privighetoarea şi măgarul Nenorocita privighetoare Cânta-n pădure a ei durere, Natura-ntreagă da ascultare, Tot împrejuru-i era tăcere. Alţii în locu-mi ar descri poate Acele tonuri neimitate, Glasul acela-nmlădietor, Ce c-o-ntorsură lină, uşoară, Treptat se urcă şi se coboară, Plin de simţire, plin de amor. Eu vă spui numai că despărţirea Şi suvenire pline de jale, Că nedreptatea, nelegiuirea, Erau sujetul cântării sale. Un măgar mare ce-o ascultase, Şi ca un aspru judecător Capul pleoştise, sau ridicase Câte-o ureche,-n semn de favor. Ieşi-nainte să-i dea povaţă, Şi c-o neroadă încredinţare: "Am fost, îi zise, aci de faţă, Dar, zău, nu-mi place a ta cântare. Cu toate-acestea, am nădejdi bune, De nu îţi pare lucru prea greu, La nişte reguli a te supune, Luând de pildă cântecul meu." Atunci începe cu bucurie Un cântec jalnic şi necioplit, Încât de aspra lui armonie, Toată pădurea s-a îngrozit. Privighetoarea, fără sfială, Zise: "Povaţa e în zadar; Căci de-aş urma-o, nu e-ndoială Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar".